In eternum...

	,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
	Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
	Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
	Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
	Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
	Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
	Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
	Dragostea nu cade niciodată."     Asta spunea cu 2000 de ani in urma Paul despre dragoste, impesionant, dar totusi pentru noi astazi ea se rezuma la o maladie, dragostea e cea renegata, cea trimisa in exilul uitarii.   Cine mai poate ajunge astazi in profunzimile ei, cum e sa simti dragostea? Cine mai stie azi? Desi e printre noi, e sub ochii nostri, se ofera de multe ori neconditionat, dar ori nu o recunoastem si trecem mai departe, ori inspaimantati de maiestatea si maretia ei, refuzam sa ne supunem acesteia.    Desi cred ca nu suntem demni de o astfel de simtire, din moment ce ne permitem sa ne jucam cu sentimentele unora, ranind, din orgoliu si vanitate, din razbunare,sau pur si simplu pentru a crea suferinta.    Unde e dragostea de care vorbeste Paul astazi? Unde sunt cavalerii demni sa o poarte?